Viaţa-mi pe scurt
Pentru că sunt muiere şi am blog, deci îmi plac lepşele, preiau următoarea de la Zăpăcita:
Viaţa într-o leapşă
0-6 ani: Nu prea mai ţin minte nimic. Doar frânturi: nişte Moş Crăciuni, nişte lapte de bivoliţă (traumatizant), multe rude în jur, o excursie în Cipru, o excursie la Oradea şi o casă de lemn, un suc de fructe băut într-un sat din Bihor şi Tarom-ul de Oradea.
7 ani: O cunoscusem deja de ceva vreme pe noua vecină, Sandra. Începeam clasa întâi la şcoala 27 de pe Maşina de Pâine (adevărata, nu jr.). Eram fană Fun Factory.
8 ani: Mama mă mută la Liceul Cervantes, în ideea că-s fată şi că mi-ar sta bine să ştiu limbi străine, dacă altceva nu voi şti să fac. În acelaşi an se lansează ProTV-ul şi difuzează Child’s Play (cu păpuşa ucigaşă Chucky) la ora 8 seara cu titlul de “Jucării”. Nu tu pătrăţele roşii sau triunghiuleţe portocalii, aşa că am zis că-i film de copii şi m-am uitat. Mi-a plăcut la nebunie.
9 ani: Noul loc de muncă al mamei vine cu bilete de avion gratis. Şi o excursie la Paris cu neamurile, unde am văzut foarte mulţi francezi scârboşi. Disneyland-ul însă a fost demenţial, mai ales casa groazei. În aceşti ani am făcut gaşcă de bloc cu vecinele mele Sandra şi Miruna. Copilăream, discutam muzici – formaţiile momentului, printre care şi Enigma (trupă de suflet şi în ziua de azi). Cumpăram împreună plicuri filatelice pătrăţoase şi roşii şi făceam schimb (eu am rămas singura filatelistă).
10 ani: Învăţam geografia României şi poezia lui Alecsandri, Iarna, pe care nu aveam să le uit nici până în ziua de azi. Domnişoara învăţătoare realizează că am uşurinţă în matematici.
11-13 ani: Cervantes-ul devine liceu de piţi mediocru, colegele de generaţie se spoiesc, fumează şi vorbesc despre sex. Primesc primul telefon mobil şi primul calculator, cu Windows 98 şi Quake II instalat, pe care am reuşit să-l termin. De două ori. La 13 ani îl descopăr pe Cohen cu In My Secret Life. Preiau ambiţia de a învăţa bine de la colega mea de bancă, Rebeca. Devin olimpică pe municipiu la chimie. Îmi place Britney Spears.
14 ani: Iau geniala decizie de a fi fată populară prin şcoală. Proastă idee, evident că nu mi-a stat bine. Ambiţia de a învăţa bine mi-a adus însă faima de tocilară. Decid să schimb liceul şi să mă apuc de informatici, că tindeam spre profilul real. Mă hotărăsc să dau la Colegiul Naţional “Cantemir Vodă”, iar colegii mă avertizează că ăla e liceu plin de roacheri dubioşi. Ceea ce m-a speriat puţin, având în vedere că la vremea respectivă asociam rock-ul cu Linkin’ Park. Olimpică la geografie pe sector şi la chimie pe ţară (primesc un oracol şi o ciocolată).
15 ani: Intru la Cantemir şi, într-adevăr, mă lovesc de roacheri. Metalişti mai degrabă. Îmi cunosc colega Roxana, născută în aceeaşi zi cu mine. Aveam să stăm în aceeaşi bancă aproape toată perioada liceului. O mai cunosc şi pe Ruxi, cea care mi-a zis Toci tot liceul. Iau medii mari şi-s eligibilă pentru geniala bursă de 250.000, dar ratez la mustaţă pentru că ăia de la uman au medii mai mari. Încep să admir modul de promovare al rusoaicelor de la t.A.T.u., până când fetele o dau în bară şi se alege praful. Aflu că în spatele formaţiei Enigma se află un român. Eu şi Ruxi descoperim Nightwish cu Sleeping Sun pe canalul unguresc Musicmax şi patinajul artistic (salivam la Alexei Yagudin). Profa de chimie se roagă de mine să merg la olimpiade, dar eu nu mai vreau. Şi nici la mate sau info.
16 ani: Mă dau şi eu pe metale şi încep să admir formaţii ca Anathema, My Dying Bride sau Paradise Lost. Amorul pentru Paradise Lost şi sfaturile colegului Alin m-au îndreptat către The Sisters of Mercy, dar i-am ingorat pentru moment. Încep să învăţ, de una singură, HTML, CSS, PHP+MySQL. Cu JavaScript şi Flash am cam dat-o în bară.
17 ani: Încep să cutreier holurile Colegiului Naţional Caragiale, credeam că e cul. Descopăr barurile. Încă uram orice urmă de alcool, cu excepţia ginului (bun) tonic, Bailey’s şi vinului alb dulce. Mă împrietenesc cu Octavian şi descopăr jazz-ul şi metalele extrem de grele (Negură Bunget, Agathodaimon, Opera IX), dar şi scriitorii lui preferaţi de care-mi vorbea tot timpul: Kafka, Bulgakov, Dostoievski (citez: “Dostoievski e tata lor”). Redescopăr The Sisters of Mercy, ascult în prostie Under the Gun şi o stresez pe Roxana cu Dominion/Mother Russia. Decid că nu vreau mate, chimie sau programare. Aş fi vrut webdesign, dar nu se putea. Vreau să dau la SNSPA Comunicare şi Relaţii Publice şi o sperii pe mama cu admiterea la filosofie. Începe totodată şi obsesia pentru filme şi Heath Ledger (Ruxi e de vină).
18 ani: Mă apuc de învăţat serios pentru bac (română, matematici, informatici, geografii) şi pentru admitere (filosofie). Mă îndrăgostesc nebuneşte de filosofie – Kant, Nozick, Russell, Descartes, Blaga, Eliade, Noica etc. Iau o medie astronomică la bac care nu mă va ajuta la nimic şi intru la SNSPA. Trec pe muzică mai “normală” şi vreau să merg să-i văd pe Billy Idol şi Depeche Mode, dar sunt puşi în timpul bacului. Mă uit cu jind la ungurii care urmau să-i vadă pe The Sisters of Mercy. Încep să ascult simfonică şi să prind obsesii pentru Strauss Jr., Brahms şi Dvořák.
19 ani: Îmi iubesc facultatea şi colegii de facultate. Leg prietenii (Oana, Iulia) şi-mi face plăcere să vin la şcoală. Nu sunt admisă în asociaţiile studenţeşti de profil, ceea ce mă întristează. Fac o obsesie din colecţionarea de diplome de la diverse workshop-uri şi cursuri şi fac practici la facultate şi voluntariate pe la concerte. Îi văd pe Phoenix, Robert Plant şi Deep Purple. Devin voluntar la ARRP (Asociaţia Română a Profesioniştilor în Relaţii Publice) de unde sunt recrutată la prima mea slujbă – BiG Media Relaţii Publice. Mă îndrăgostesc de Hermann Hesse.
20 ani: Mă fac asistent de catedră la facultate şi mă simt importantă. Obţin o bursă ERASMUS în Girona, Spania. Îmi dau demisia şi plec la mare. Apoi în Spania.
21 ani: Învăţ catalana în timp record şi gust viaţa din vest, alături de colegi ce s-au văzut brusc fără părinţi. Particip la conferinţe internaţionale în Barcelona. O vizitez pe Iulia în Belgia de câteva ori şi pot spune că acele momente rămân unele din cele mai de preţuit amintiri. Rar m-am simţit atât de împlinită. Dar nu-mi găsesc defel locul şi mă întorc total debusolată în ţară, nevoită să revin la ritmul alert românesc. Vreau să mă dau deşteaptă şi intru în Mensa. Profitând de biletele mamei şi colegii din toată Europa, dau o fugă până la Budapesta să-i văd pe Sisters, dar se amână concertul. Cunosc însă oameni deosebiţi şi petrec un weekend aproape perfect. Dar criza dă puternic peste noi şi renunţ pentru moment la ideea unui master în Anglia. Îi cunosc pe Alex şi pe gaşca nebună. Încep să-mi caut de lucru.
22 ani: Mă angajez la vinuri, la SERVE, unde intru în cu totul altă lume care-mi place la nebunie. Viaţa mea socială are un şoc puternic, dar eu încă sper. Depresiile sunt în floare, iar mie mereu mi-a fost greu să mă exteriorizez. Reuşesc să dau o fugă până la Berlin unde cunosc oameni extraordinari şi trăiesc iar sentimentul de împlinire. Trăiesc asta şi mă simt fericită. Îl cunosc pe George, pe care încerc să-l învăţ spaniola şi care m-a convins că stilul meu înseamnă Rushdie, Murakami şi Márquez.
aproape 23 ani: Voi împlini 23 ani pe 28 luna aceasta. Am ajuns până la urmă la un master în Anglia şi am fost primită extraordinar de bine. România însă mă urmăreşte, iar conceptul de prietenie îmi este la un moment dat zdruncinat din rădăcini. Mă simt luată de proastă şi decid să schimb foaia. Dar sunt într-un moment extraordinar al vieţii mele. Pentru că merit 
Pasăm: child, Sandra şi cine vrea să mai preia
P.S.: Ştiu că am mai fost în Grecia, Turcia x2 şi Tunisia (via Ungaria), dar am uitat când. Mama, eşti pe fir?
13 Comentarii la “Viaţa-mi pe scurt”
Lasă un comentariu
sabina [la] doulfe [punct] ro 
- ggl: Vezi că este o carte, Grand Bazar Romania, scrisă de un amer...
- doulfe: Am fost iar la banca si am dat de aceeasi tipa. Drept urm...
- MeSSeR: "Where is the smart guy, bitch?" :)...
- Sandra: =))))))) si tu trebuia sa ii scrii in dictionarul romano-sl...
- doulfe: Si de afaceri :lol:...
- Zapacita: Ce misto! Asta e o super sursa de povesti...
Turcia 1 -1995 vara , Grecia 1997 , cred, nu mai tin minte ; Tunisia vara 2000 si Turcia 2 a fost in vara de dupa examenul de admitere in liceu ,adica 2002.
Wow ce mult te-ai plimbat:)
(In Cantemir invata si prietena mea din scoala generala- Roxana- dar era la stiinte sociale, in clasa cu fata lui Cartarescu)
Wow Mensa:)
ai uitat tu de turcia, cand trebea sa ramai acolo pe 200 de caamile? =))
@mama multam!
@zapacita s-ar putea sa o stiu, F-ul (socio uman) era langa E (real)
@Sandra 2000. In Tunisia
te-ai calatorit ceva, eu am iesit prima data din tara la 10 ani
Aeroportul din Oradea il stiu si eu de pe la 5 ani, cand m-am urcat prima si ultima data intr-un aparat de zbor.
Dvorak a fost unul dintre compozitori de muzica simfonica de care m-am atasat (simfonia a 9-a “lumea noua”, concertul pt violoncel) cand am inceput sa ascult genul acesta, dar odata cau aprofundarea problemei , relatia s-a mai racit.
Si aprofundarea problemei de cine te-a facut sa te atasezi?
Eu raman fana a compozitorilor romantici. Aia mai tarzii, nu primii.
Pai dupa primul val, care a insemnat : Beethoven , Dvorak, Mahler, Rahmaninov, Ceaikovsky si din care a mai ramas doar ultimele sonate de pian si ultimele cvartete ale lui Beethoven ,concertul nr.2 pt pian al lui Rahmaninov, plus concetul nr.1 pt pian al lui Ceaikovsky, am inteles ca Mozart nu e chiar asa de pueril cum pare, ca Bach e tatal lor
, ca muzica preclasica si baroca nu e atat de plina de inflorituri cum zice critica si ca fiecare nota are rostul ei, ca Vivaldi e mai mult decat Anotimpurile, ca Franta inseamna si Lully , Charpantier si Rammeau , ca exista Pachelbel, Telemann si Buxtehude, ca Italia a dat o gramada de preclasici valorosi . In plus, am descoperit un romantic tarziu, de care nu ma pot despartii nici cum si nici nu am motive sa o fac : A.Bruckner. Daca cumva vei incerca sa asculti A.Bruckner, te sfatuiesc sa incepi cu simfonia a 7-a dirijata de Celibidache si sa eviti orice inregistrare cu Karajan.
Ah si sa nu uit…a inceput sa-mi placa Enescu.
N-am stat sa aprofundez, recunosc, am ascultat si mi-a placut/nu mi-a placut. Am stat in schimb sa inteleg de ce-mi plac anumiti compozitori si atunci am vazut ca majoritatea sunt din perioada romantica respectiva (aprox 1850-1900). Mozart si mai ales Bach mi se par mult prea rigizi (nu stiu daca e cuvantul bun) si nu ma identific. Sunt si unii pe care nu-i inteleg deloc si nici nu prea ma chinui (Wagner, chiar si Enescu). De la Dvorak mi-a placut foarte mult “cvintet cu pian nr.2 în la major, op.81″, mai ales de cand am auzit varianta SoNoRo anul trecut (uite asta da motiv de stat in B.).
De Bruckner nu stiam, o sa ascult
O sa incep cum ai zis tu, dar de regula compar destul de des interpretarile 
Edit: Anul asta a fost SoNoRo si la Cluj
[...] ramas datoare cu un CV pe care m-a pus sa il completez Doulfe. Majoritatea cititorilor mei ma stiu deja foarte bine, insa sunt si cativa care nu ma cunosc. So [...]
La multi ani , Doulfe !
la multi ani si aici
Multumesc mult amandurora